Sezonul 2 , episodul 4 #heiaiaia

Cine e Cath?

Habar n-am. Nu știu să răspund la întrebare. Am cunoscut-o fix în seara asta. E o tipă simpatică, cu voce foarte faină și se uită fix în cameră. Ca și cum asta nu ar fi de ajuns, se uită fix în camera mea. E dezordine, știu că nu e ok să primești musafiri așa, dar nu contează, că ea nu vede. E acolo. Cântă cu Adda. De Adda am mai auzit, are câteva piese faine, unele dintre ele au zis și povestea mea. Dar Cath asta, cine e? De unde a apărut? Și mă gândesc : Asta este seara de inspirație. E clar. Adică inspir, expir, aprind țigara si dau play. E o piesă simplă, cu câțiva fluturași moi vocali. Începutul e foarte bun. Dar ce știu eu?Nu am să fac recenzia piesei, nu mă pricep.  Așa că voi sărbători seara de inspirație cum știu eu mai frumos, în loc de șampanie, cu câteva cuvinte despre ea.

Azi am cunoscut-o pe Cath. E subtilă, puțin timidă și pe la minutul 1:50 e exuberantă deja.Pare că e vie, că se bucură mult. Că ceva. Nu știu dacă îmi place de Cath. Cred că-mi place că se uită fix în camera mea. Că are vocea foarte moale și o dicție sinceră, mai ales când spune ”cândva..”. Acel ”cândva”, spus cu dicția aia, îmi dă puțin de gândit. Așa că trebuie să fie sinceră, nu-i așa? Că de aia la minutul ăla se bucură așa. La partea cu ”heiaiaia…”nu știu dacă să o mai cred, dar sună bine…sună heiaiaia…fredonez cu ea..

Până să prind linia melodică, se termină..Ok. Dau replay.

”E aceeași poveste…” spune Adda…Păi da…uite,începe , cu poveste, cu mici detalii sonore ce recompun  imaginea, mâini dansând,degete pocnind din când în când, un pas,o talpă,forme geometrice, acute, câteva, zâmbetul sincer din colțul buzei, al cui?,iată privirea din camera mea  .Și ajung din nou la ”cândva..” Stop motion. Cath nu se mai uită direct. Se ferește. Deja? Dar unde se uită? La tipu` de la sunet? La ceva de pe podea? Se uită ea undeva, poate e doar atentă la ea. La ea sunt acum atentă și eu. Cu tot cu inspirație.Dar ce știu eu?

De fapt, ceva tot știu, nu  am să mă prefac. Poate nu aș fi ascultat piesa niciodată așa, dacă înainte de asta nu aș fi cunoscut-o pe Cătă.Cătălina.Și ea nici măcar nu mi-a recomandat-o în seara asta. Doar m-a anunțat,din timp, că azi o să fie ziua în care am să cunosc pe cineva. Și după ce am făcut de câteva ori cunoștință, mi-am dat eu destul de bine seama că e tot ea. Ea, dar cu un altfel de început,de continuare, de fapt, de carieră. Cu aceeași poveste, cu același glas, cu pumnii foarte mici, strânși acolo bine ”to make a point”, să zică frumos ceva, să spună o poveste întreagă ”cândva…”

Așa că…

Cine e Cath? Nu prea știu, sper că o să mă înțeleg bine și cu ea. Dar scriu în seara asta despre ea pentru că a zis ceva frumos despre Cătălina. Mi-a zis ” Și Cătălina are curajul să-i fie frică, știi da?” Și uite-așa, azi, tocmai în seara de inspirație, am zâmbit. Pentru că da 🙂

Așa că luați de ascultați-o pe Adda ft Cath. Voi o să înțelegeți lucrurile cu totul altfel și uite chiar e foarte bine așa.

11892132_10153086628536430_4469150931644976633_n

 

 

 

 

 

 

Advertisements

#Memento

Memento pe LG.

#li(f)esgood

Mi-amintesc. De pe vremea cand se intamplau amintirile a ramas un album foto. Nu e al meu, e al altcuiva. Altcuiva are si azi pixeli si filtre pentru noi albume. Un fel de prezent continuu cu blitz. Din cand in cand ma mai adaug si pe mine, cu cate un tag, putin blurat. Eu zambesc putin intrebator din fiecare fotograma. Putin, pentru ca nu astept niciodata raspunsuri. Tot timpul incerc sa inteleg si pixelii mai rebeli si zambetele nesincere si pozitiile nereusite si autocorrecturile arogante, iluzia altor realitati si faptul ca nu mai acceptam poze pe hartie. Ne-am transpus in foldere , ne-am inghesuit toate amintirile pe niste harduri virusate si speram sa le accesam intr-o zi. Sa ne-amintim cum sa ne amintim si pe ce sa dam exact dublu click. Si cuvintele nu mai au sens si mijlocul de transport in comun e banal si ne dau lacrimile pe instagram si ne e rusine sa fim reali live, prietenii au devenit asociati, dragostea a devenit “self esteem raiser”, ne iubim virtual, ne e teama sa ne privim in ochi si ne doare doar cand pagina nu poate fi accesata. Asa ca follow me on instagram, love me on facebook with glittery shaped hearts, fuck me musicaly on youtube, think of me fondly si da-mi si mie link sa mi fie dor, de tine, de mine, de noi toti si de a million years ago, pe vremea cand amintirile se intamplau intr-un album de hartie, cu creta pe asfalt, cu mainile care atingeau alte maini nephotoshopate, iar privirile se intalneau dincolo de blitz.

Nu e nimic rau in asta.

Oamenii nu mai au timp .

Le pasa, dar nu mai au timp.

Discutie imaginara, seara tarziu #shareifyoucare

Ce mai faci?

Bine, iti trimit mai tarziu, un link

Vrei sa iesim?

Te sun sa iti confirm

Cum mai esti?

Mail saved in drafts

Ma mai cunosti?

Daemon Failure delivery

Mi-e dor de tine

Like

Si daca te iubesc?

Share

Noapte buna

User signed out

Sa zambim

Si vine iarna!

Nu ma simt singură, ma simt singura care..

 

“Who are you?” , un performance queer

De ce am facut acest performance?

L-am facut pentru ca mi s-a spus ca e nevoie, ca sunt prea putine performance-uri pe teme LGBTQIA+ in Romania.

Nu am stiut exact cum o sa facem asta. Cand ne-am apucat de lucru, Ioana, Catalina,Hermina si eu, aveam niste cateva texte de la Dante pe care am incercat sa le adunam intr-un singur buchet. Am lucrat cam o luna intr-o sala la sediul Asociatiei Accept, sau pe la Hermina sau Ioana pe-acasa, cand era prea frig. In februarie s-a intamplat asta, odata cu luna istoriei LGBT(+).

Cum am lucrat?

Aproape in soapta!

De curand o prietena draga mi-a zis ca i se pare ca lumea toata incearca sa urle miliarde de mesaje in acelasi timp si e atat de multa galagie ca oamenii sunt obositi sa incerce sa mai asculte sau sa faca o selectie. De asta poate ca nici mesajul nostru nu ajunge la cine trebuie chiar atunci cand poate ar trebui. Asa ca ne-am decis sa tacem o vreme, sa ascultam putin linistea. Ar fi frumos daca tot universul ar tacea o vreme si toata lumea ar intelege acest “a fi” simplu.

“Who are you” este un spectacol simplu despre “a fi” si despre cat de tare ne temem de asta. E un spectacol care vorbeste despre faptul ca “It’s ok to be gay” “ca transexualii sunt si ei oameni si sunt misto” ca “lesbienele nu apar doar in filmele porno” ca “persoanele intersex arata ca niste oameni” si ca “persoanele gay nu poarta neaparat pene”, desi nu avem o problema cu asta. Cu toate astea nu e un spectacol activist si nu spune toate lucrurile astea realist. Le spune, cum am zis, in soapta, cu tandrete, cu emotie si cu o nevoie acuta de a sugera metaforic universul dintre doi oameni de la primul salut pana la “cine esti tu?”

Dupa primele doua reprezentatii, oamenii care au venit au spus ca au inteles si s-au intrebat lucruri atat de diferite si foarte frumoase incat mi s-a parut ca am reusit sa ating scopul pe care nici macar nu mi-l propusesem exact asa. Am simtit ca e bine, ca oamenii au nevoie de lucruri din astea care sa arate asa si ca s-a intamplat ceva in ei. Abia acum am simtit ca s-au intamplat cateva lucruri si in mine. Ma bucur si va multumesc!

Pentru cei care nu au vazut inca spectacolul, ei bine el este in engleza si este asa pentru ca exact cuvintele scrise de Dante sunt mai impactante intr-o limba straina. Suna mai rece, suna strain, poate nu au accentual potrivit, dar suna exact cum trebuie sa sune intrebarea asta “Who are you?” – rece, distant, strain…Si sper ca o sa incetam sa ne mai intrebam asta sis a punem etichete in orice limba de pe planeta ar fi. Sa tacem in toate limbile care exista si sa ne privim.

Nu, nu va zic tot ce simt ca ar trebui sa exprime acest spectacol, nu sunt propriul meu critic, dar daca vreti, va invit pe voi sa spuneti tot ce ar mai fi de spus.

“Cand te uiti in oglinda vezi doua maini, doua picioare, un corp de care esti multumit sau nu , vezi o fata care-ti zambeste, tu-i zambesti inapoi?” Catalina Antal, performer

“Imi place acest performance in primul rand pentru subiectul abordat. Poate o sa vii si o sa te bucuri ca suntem oameni si iubim alti oameni, ca avem dreptul sa alegem pe cine iubim sau sa alegem ce vrem sa fim indiferent de stereotipurile impuse de societate. Are you a boy or a girl? I’m a fucking soul!” Ioana Marchidan, performer

“Este un spectacol puternic despre fragilitatea sentimentelor ai legaturilor dintre oameni. E cald, e comic, e dinamic si cursiv. E conceptual si firesc intr-un melanj intim intre 2 oameni care se iubesc, se cauta, se joaca, se cearta, se curteaza. E despre noi cu simplitate si emotie. Who are you inside, who are you on the outside, who are you to judge.”  Hermina Stanciulescu, scenograf, light designer

Pentru eveniment aici:  https://www.facebook.com/events/1413856075589572/
Pentru mai multe informatii: https://www.facebook.com/pages/Amalia-Olaru/1443726815859308?fref=ts
IMG_5727

Va asteptam!

Pescarusul. Ultimul Act.

Imi promit mie insami de ceva vreme ca o sa scriu despre spectacolul asta. A fost nevoie sa vad foarte multe reprezentatii ca sa ma decid multe luni mai tarziu ca vreau sa deschid subiectul. Am vazut spectacolul la Teatrul Elisabeta, la MTR, la Brasov s.a.m.d. Am avut niste mici revelatii la fiecare reprezentatie. Asa ca incep:

In primul rand in spectacolul asta joaca trei oameni foarte dragi mie , lucru care a facut destul de dificila incercarea de obiectivitate. Vorbesc despre Istvan Teglas, Ioana Marchidan si Catalina Antal. Ar fi trebuit sa vorbesc despre cat de bine joaca cei trei cat de puternic transmit emotii sau cat de simplu se elibereaza in cateva miscari de dans si emotie…Dar tocmai faptul ca nu este un spectacol care trebuie supus unei analize obiective sau unei analize critice teatrale riguroase, tocmai asta m-a facut sa-mi doresc sa-mi incep dimineata cu ganduri despre acest performance.

Am auzit foarte multe lucruri de la spectatori dupa vizionarea spectacolului, ca este prea simplist si nu simplu, ca este neterminat, ca videoproiectiile sunt redundante ca nu au inteles de ce asa si nu altfel si altele asemenea. Stiu ca fiecare trebuie sa priveasca lucrurile asa cum simte. Insa dupa foarte mult timp mi-am dat seama ca este un spectacol simplu, nu simplist si nu este deloc neterminat. El incepe intai pe scena, acolo unde lucrurile sunt intotdeauna in afara timpului personal, incepe acolo unde te invita sa fii atent imediat dupa ce s-au stins luminile in sala si se termina in interiorul fiecaruia, daca acelui “fiecaruia” ii reuseste un exercitiu de imaginatie simplu. Este exercitiul non-ratiunii, ca atunci cand visezi si ti se pare firesc ca fetele se schimba, ca animalele nu au forme si nume cunoscute ca propriile tale ganduri sunt ale tale si ale tuturor, ca muzica iti apartine, ca zborul e usor, asa cum e si caderea, ca exista eternul prezent. Apoi te trezesti din vis si oricum nu intelegi ce ti s-a intamplat acolo sau cand ai adormit. Exact asa am simtit eu spectacolul asta si prima si a doua si a treia si a nu stiu cata oara. Ca si cum m-as fi aruncat in betia unui vis, constienta ca nu e visul meu, apoi, de fiecare data, fara sa vreau, ramaneam in lumea aia imaginara, imi tremurau mainile, picioarele si ma trezeam hipnotic intr-o lume complet noua, complet fascinata ca Alice in Wonderland. Fara sa-mi pun intrebari. Fara sa caut raspunsuri. Fara sa inteleg, Pur si simplu in magia unui act puternic care nu te forteaza sa ii apartii, doar te invita, delicat, ca acordurile de chitara ale lui Ovidiu Chihaia, tandru, ca vocea Catalinei, pasional ca vocea lui Istvan sau firesc ca acolo trebuie sa fii, ca vocea Ioanei. Totul se leaga. Muzica, asa-zisa redundanta a imaginilor cu pescarusi care zboara incontinuu intr-un soi de delir si poti sa ai un moment de luciditate in care sa spui ” Bine, da atat?Adica, serios, doar atat?” . E singurul spectacol in care luciditatea de genul asta e absurda. Raspunsul meu vine simplu: Da atat! Pentru ca atat avem, in mod real, un zbor delirant de pescarusi, un zbor sau o cadere, care privite din puncte diferite se contopesc, zborul si caderea devin acelasi concept intr-o lume fara gravitatie. Nu mai avem gravitatie aici. Avem plutire si absurd. Si daca te ratacesti in lumea asta fara gravitatie, inseamna ca ai crezut naiv in iluzia unui punct stabil in univers, care este viata ta. Eu am ales, inconstient poate, sa nu-mi pese unde ma aflu si s-a intamplat sa nu ma ratacesc, pentru ca nu poti sa te pierzi daca nu-ti pasa unde esti. Asa ca am ramas acolo atarnand in lumea aia superba cu un gand in aparenta nihilist ” Trebuie cautate forme noi! Si daca aceste forme noi nu sunt… mai bine sa nu mai fie nimic.” In esenta, cautarea este cea care conteaza. “Si-mi vine sa fug! Si fug!” Dar fug inapoi in interior, acolo unde lucrurile au cel mai mult si cel mai putin sens!

Si ce as mai vrea sa spun, simplu ca sa nu fie complicat, pentru ca repet vorbim despre un spectacol extraordinar de simplu si frumos, invit doar oamenii cu imaginatie la acest spectacol si ii multumesc regizoarei Carmen Lidia Vidu, nu ca l-a regizat, ci pentru ca l-a visat si mi-a aratat visul ei si mie.

P4090860-EditP4090627-Edit-2P4090623-Edit

Regia:
Carmen Lidia Vidu

Distribuţia:
Ioana Marchidan
Istvan Teglas(actori/coregrafi)
Catalina Antal (soprana)
Ovidiu Chihaia (muzica live)

Producatori:

Asociatia INSPIRA si ON Stage

Foto: Mihai Ilie

Citind-o pe Ilinca Bernea. Scrisoare…

Nu pot sa spun ca imi place sa te citesc…”A place” nu e verbul potrivit….e un soi de durere tandra, un soi de sfasiere suava si plina de nebunie. Nu imi place, dar ma regasesc acolo infinit de puternic…Ma regasesc in sutele de intrebari pe care ti le pui , nu pentru ca imi pun aceleasi intrebari , ci pentru ca iau decizii si traiesc prin intrebarile si obsesiile si visele mele, la fel de puternic cum faci tu prin ale tale…Nu sunt aceleasi, sunt totusi cateva care seamana, care rasuna , de fapt care au acelasi tip de parfum sau acelasi tip de dorinta. Ca un fel de ploaie englezeasca….foarte necunoscuta mie , totusi o recunosc cumva, de undeva…dintr-un alt fel de viata…sau alt fel de vis…

Poate ca visele si gandul ca ceva ar fi cumva, daca ar fi, sunt mai puternice….si amintirile imaginare sunt mult mai deep asezate in noi,  decat ceea ce e real sau daca ceva ce ar fi real ar fi altcumva decat ne-am imaginat….

Nu am sa recomand oamenilor sa te citeasca, de teama ca randurile tale desi infiorator de intelgibile, ar deveni inaccesibile altora. Nu recomand pentru ca mi-e teama ca randurile alea vor capata alte sensuri,altele decat cele pe care eu insami (mi/ti) le dau. Din egoism fac asta. Cu toate ca sper ca fiecare om sa descopere acolo, printre pagini, ceva din prospetimea cu care au inceput sa respire si sa se mire, ceva din frumosul intamplat in intalnirea dintre carne si spirit…

Cuvintele tale  au, pentru mine,  foarte mult din frumusetea unei intalniri intamplate intr-un moment in care totul pare imposibil….De fapt acolo e posibilul, in imaginar… Tu scrii, eu fac spectacole si ne intalnim fix acolo unde trebuie, intr-un soi de dialog fragmentat, in care eu am imbatranit temporar si tu intineresti din ce in ce mai frumos.

Profit de ocazie sa-ti multumesc!

1606883_10152963948009925_5264630306138425617_n(3)

 

Amalia respira adanc…

Si dupa prima reprezentatie, a inceput sa respire din ce in ce mai adanc…

Astazi a fost o zi ciudata , foarte aproape de realism, fara plusuri, fara minusuri, totul egal, echidistant, tehnic, echilateral…si fara intrebari…O zi fara intrebari e intotdeauna ciudata si de neinteles…

Si in astfel de zile imi place sa scriu.

Azi am sa scriu putin despre Amalia. Dincolo de faptul ca “Amalia respira adanc” este un spectacol , nu neaparat experimental, dar fragil , care vorbeste despre om si cautarile sale dinspre interior inspre lume, inspre ceilalti…
este un spectacol care nu vrea sa puna intrebari retorice, care nu cauta intelesuri, care doar traieste pana in momentul in care invata sa respire adanc, este despre libertatea de tranzitie , despre azi-ul de ieri si despre incoerenta sinelui…

Si asa a inceput. Incoerent. Fara un traseu prestabilit, fara intentii exacte, fara sa stim unde vrem exact sa ajungem.

Cand s-a anulat prima data un spectacol de-al meu, intr-o seara oarecare, cam dupa vreo bere si jumatate i-am spus Catalinei  asa: “Da-mi numarul Ioanei Marchidan ca vreau sa vorbesc cu ea” … 5 minute mai tarziu am zis ” Eu fac Amalia respira adanc cu Ioana. Asa trebuie..” Da , a venit ca un fel de trebuie , de nicaieri, de niciunde… Asa, aleatoriu…Si acum urmeaza sa spun: A fost frumos, a fost de vis, a fost perfect…Ei bine, nu a fost deloc asa…A fost dificil, a fost interesant, a fost creativ, repetitiile au avut crize si nebunie, au avut cautare si forta, au avut sensibilitate si au fost multe pauze in care, da, am respirat…aproape adanc.. Asta se intampla candva la inceputul verii…a durat pana prin octombrie toata cautarea asta…Sigur ca inca mai cautam formele perfecte de a spune povesti, de a deveni coerente, de a transmite marele mesaj, oricare ar fi acela pentru voi…Si astept cu nerabdare sa-mi spuneti ce mesaj transpare pentru voi….Insa, de aici, din interior, acest spectacol a devenit un soi de poetica a “mine”-lui, pentru ca ma reprezinta intr-un fel neasteptat…Dintr-o data toate fricile, toate temerile, toate necuvintele mele devenisera foarte scenice si vizuale…S-a intamplat de la sine… Si Ioana le intampla foarte bine pe toate…

Si-abia atunci a devenit frumos! A devenit frumos pentru ca dincolo de povestea unei Amalia nascuta in Romania anilor ’60, despre trecerea ei de la limita la libertate fara a intelege intersectia dintre cele doua, dincolo de povestea pe care textul Alinei Nelega ne-o spune atat de clar si de real, dincolo de toate astea, devenise cumva povestea mea intr-un alt context. Si magia spectacolului sta in energia alaturarii acestor doua povesti intr-un singura. O poveste cu fotografie, ca o teama de respiratie de fapt, ca o incercare a fugii de respiratie cand timpul se termina si nu stim unde se duc toate lucrurile care nu mai sunt. ..

N-am incercat in aceasta constructie nici eu nici Ioana sa ne punem prea multe intrebari. La propriu aproape, am invatat impreuna sa respiram adanc si sa incercam sa coexistam, eu prin ea si ea prin mine…Si pentru asta ii multumesc si tot pentru asta va invit sa veniti sa vedeti daca am reusit sa intamplam ceva si in voi…


1937810_1565233100370910_787471006_n

De ce teatru?

Scriu acest post ca raspuns al unor intrebari pe care le-am primit de-a lungul timpului. Cateva dintre intrebari au fost “ De ce teatru si nu film?” “De ce nu faci film?” “De ce sa mergem la teatru , cand e mult mai simplu si mai ieftin sa stam acasa si sa vedem un film?” si preferata mea “ A, esti regizor? Ce filme ai facut?” …( Sau “ Ce fel de actor e asta daca nu a jucat in nici un film?”)

In primul rand asta nu este un post de genul “teatru vs. film”. Iubesc filmele, merg la cinema, ma uit acasa la filme, visez 3D, nu despre asta e vorba. E vorba despre o alegere personala in lista de prioritati.

Asa ca pornind de la ideea ca filmul este o poveste sau un eveniment inregistrat de o camera ca un set de imagini miscatoare ce dau senzatia de real, intrebarea fireasca este unde se situeaza spectatorul? Spectatorul este fix in spatele sticlei. Spectatorul priveste filmul din unghiurile propuse de camera/ cameraman. Identificam prima limita. Aia in care privirea este manipulata de regizorul de imagine, in care ni se dicteaza subtil ce si cum sa intelegem si unde sa privim. Ceea ce nu e deloc gresit. Este doar o singura perspectiva asupra ansamblului. Nu am sa evit sa fac paralele pe parcurs si sa spun ca intr-un spectacol de teatru ai toate perspectivele. Perspectiva scaunului din scena care sta nemiscat, sau care devine miscator, perspectiva fiecarui actor, perspectiva spectatorului care alege unde se situeaza in intreg ansamblul.

Legătura între „joc” şi „artă” este făcută prin intermediul participării.   Spectatorul devine pionul principal in jocul teatral, iar spectacolul primeşte în acest sens un rol activ. In film, comunicarea dintre spectator si actor este redusa astfel incat filmul sa devina un joc in sine, fara o reactie sau influenta imediata din partea privitorilor sai. Sigur ca filmul este tot pentru consum, este pentru spectatori. Si aici avem a doua limita. Pentru a tine atentia vie si puternica , in teatru, actorul  comunica cu publicul sau, transmite energia sa si primeste energie din partea publicului. Este o comunicare intersanjabila intre cele doua parti care construiesc jocul impreuna(actor – spectator). In film, jocul actorilor este neafectat de privitori. Inca o data, exista camera in fata careia te situezi (in cadre) ca in fata unui spectator, insa acest om de sticla nu-ti transmite inapoi reactia/energia sa.

Al treilea punct pe care voiam sa il ating este ca filmul iti creaza senzatia eternului, ca si fotografia. Privind un cadru de 100 de ori, el va ramane identic cu sine insusi la nesfarsit, fara modificare , fara interactiune. Singurul lucru care se poate schimba este perspectiva ta asupra cadrului, in timp. Poate sa devina lipsit de sens, neinteresant, din ce in ce mai puternic etc. In teatru avem, insa, singura forma de arta care nu-ti promite eternitatea , ci te tine legat de acum-ul vietii, care , cum s-ar zice, azi e- maine nu mai e. Este singura forma de arta care nu te minte ca vei pastra tot ce atingi, vezi, simti, intr-o colectie de imagini estetizate.

Asa ca raspunzand pe rand intrebarilor, am sa trag o concluzie referitor la ce am spus pana acum. Am ales teatrul nu pentru ca este viu, nu pentru ca este live neaparat, nu pentru ca nu-l poti downloada de pe torrent, ci tocmai pentru ca moare. Moare destul de repede, dupa un numar finit de reprezentatii si pentru ca nici un spectacol nu este identic cu celalalt. Pentru ca nu te minte, pentru ca nu-ti promite ca va fi aici mereu, mai ales dupa ce tu nu vei mai fi. Asa ca am inteles intalnirea cu teatrul exact ca pe o intalnire cu oamenii, pe care e bine sa nu-i ratezi, e bine sa-i cunosti cata vreme sunt acum aici cu tine, apoi pleaca impreuna cu tine spre oriunde, spre oricum..